titlu original: One Flew Over the Cuckoo’s Nest
editura: Polirom
ecranizare: Milos Forman’s
rating: 100/5.
❝ High high in the hills , high in a pine tree bed.
She’s tracing the wind with that old hand, counting the clouds with that old chant,
Three geese in a flock
one flew east
one flew west
one flew over the cuckoo’s nest. ❞
Cartea asta făcea parte din cărţile pentru care mi-aş fi vândut sufletul, doar ca să o citesc. Şi am ajuns la ea. Şi am iubit-o. Am iubit-o de la prima vedere, de la primul cuvânt, de la prima pagină. Este superbă, minunată, genială. În viaţa mea nu am iubit mai mult o carte şi niciodată nu m-a întristat mai mult că o carte se termină. Îmi vine să mă apuc din nou de ea şi să o citesc şi recitesc până se va face praf şi pulbere în mâna mea.
Ei bine, cartea este povestea unor pacienţi internaţi într-un spital psihiatric, condus cu mână de fier de sora şefă Ratched. Povestea este narată din perspectiva unui pacient, şeful Bromden, un indian uriaş care se dă surdo-mut şi astfel ajunge să audă tot felul de discuţii terifiante purtate de personal. Am iubit felul său de a se exprima şi a detalia, fără să plictisească. Ei bine, Ken Kesey, eşti un geniu. Atmosfera cărţii la început este foarte strictă, precisă, impusă fiind de tiranul numit Mildred Ratched. Programul zilnic al pacienţilor este mereu acelaşi, iar nimeni nu are curajul să se abată de la el sau să protesteze. Oricât de nebun ar fi. 
Dar totul se schimbă când în peisaj apare R.P. McMurphy. Noul pacient şochează de la prima întâlnire prin fericirea şi traiul bun care se deduc din obrajii roşii şi voioşia din figură. Fiind considerat nebun, mai precis psihopat, nu e nimic mai mult decât un escroc ajuns la ospiciu pentru a scăpa de munca în folosul comunitaţii. Se integrează printre pacienţi şi observă atât lipsa lor de vitalitate, cât şi dictatura impusă de sora şefă Ratched.
Iar de aici începe distracţia. Neştiind că tot ce face e în defavoarea lui şi a timpului petrecut în acel loc, încep
e să o enerveze pe asistenta şefă prin
orice mod posibil. Iar războiul purtat între cele două tabere creşte în intensitate treptat şi este construit într-un mod genial, dacă ar fi să mă întrebi pe mine.
And the end literally breaks your heart. Pe a mea oricum a frânt-o, chiar dacă mă aşteptam la un astfel de final şi mai şi frunzărisem cartea şi dădusem peste o propoziţie care mi-a cam dezvăluit finalul, iar de atunci a început suferinţa. Glumesc, dar tot a fost extrem de trist şi, mai mult sau mai puţin, nedrept.
Am mai zis-o şi am să o mai repet: Ken Kesey a construit un roman genial. Genial, da, ăsta e cuvântul. Chiar dacă unii îl folosesc să descrie fiece lucru de doi bani.
Iar acum, un subiect pe care îl ador la c
arte: personajele. Pacienţii sunt pe atât de diferiţi, pe atât de surprinzători. Şeful Bromden ar fi primul, care nu e nici surd şi nici mut, ci i s-a atribuit statutul de surdo-mut doar fiindcă nu vorbeşte şi se preface că nu ascultă. Drama lui, cea care l-a adus într-un spital, este prezentată prin flashback-uri şi câteva crize, din timpul terapiei cu şocuri, care este printre metodele preferate ale sorei Ratched, alături de lobotomie. De McMurphy nu mai zic nimic, veţi afla şi vă veţi crea proprie opinie. Dar vă zic de pe acum că e misogin şi nesimţit, dar în atmosfera romanului nici nu mai dai importanţă. Oricum în anii ăia nu aveai ce să le ceri. Iar acum restul personajelor: Harding (care mi-l imaginasem mult diferit faţă de cum apare în film), care este singurul care denotă cultură, Billy Bibbit, care este bâlbâit şi pe care nu mi-l puteam imagina ca pe actorul din film, Martini (☹), Cheswick, Frederickson, Taber. De asemenea negrii, care sunt paznicii secţiei şi pe care i-am dispreţuit tot romanul.
Şi de asemenea, filmul, care este o ca-po-do-pe-ră. Vine ca o detaliere a cărţii, deşi se bazează mai mult pe Randle McMurphy, în timp ce cartea urmăreşte mai multe destine. Dar tot este un film absolut genial, iar Jack Nicholson nu putea fi mai perfect în rolul principal. De asemenea actorii au fost aleşi perfect; Louise Fletcher ca Mildred Ratched şi Danny DeVito ca Martini, şi mai ales actorul chipeş (care a jucat în cam toate filmele cu păpuşa Chucky) în rolul lui Billy, care a transformat radical personajul. În carte pot spune că Billy nu mi-a atras prea mult atenţia, dar filmul m-a făcut să îl privesc altfel. De asemenea, filmul centralizează mai bine relaţia de prietenie dintre McMurphy şi Bromden în timp ce cartea mai mult o subtiliza.
Un alt lucru de precizat ar fi alegoria din spatele cărţii. Roman de analiză psihologică, Zbor deasupra unui cuib de cuci sintetizează disputa dintre libertate şi opresiune. Lipsirea de libertate pe care o exercită sora şefă Ratched e cea care duce la limită vieţile pacienţilor, aşa cum îl transformă şi pe McMurphy dintr-un om vesel şi pozitiv într-un om frustrat şi măcinat. De asemenea, diferenţa dintre normalitate şi nebunie şi linia subţire dintre acestea, aşa cum este exprimată în roman, aduc cărţii şi dimensiunea filosofică. Cu ce este mai nebun un pacient dintr-un spital psihiatric faţă de un huligan de pe stradă sau chiar un om cu prestigiu, când psihoza este doar o etichetă impusă pentru a recomforta conştiinţa indivizilor?
Am scris recenzia dintr-un foc, mai ales că de mult aştept să îmi exteriorizez trăirile faţă de această carte. O recomand cu braţele deschise.
Puncte forte: TOTUL; de la subiect şi până la personaje şi de la construcţia epicului şi până la detalii, cartea merită citită şi pusă la loc de cinste în inima oricărui cititor de cursă lungă.
Puncte slabe: Nemaipomenit, dar nu am idee. Poate mai sunt câteva detalii mai fără importanţă ici şi colo prin carte, dar conturează atmosfera cărţii şi nu reprezintă un criteriu pentru a enunţa un punct slab.
Fosfene&crepusculi. 